Strings-Attached

Posesivitatea este o problemă prea puțin dezbătută în contextul relațiilor, tocmai pentru că, în fundamentul acestora, ea apare ca o condiție esențială. Posesivitatea poate fi înțeleasă ca sentiment de apartenență, de familiaritate, chiar parte a sentimentului de dragoste. Într-o perspectiva pozitivă, posesivitatea unește cuplul, asigurând exclusivitate în relațiile dintre cei doi.

Un element fin al acestui aspect este proporția sau intensitatea cu care simțim că persoană care ne este alături ne aparține. Felul în care ne raportăm la omul de lângă noi poate suferi schimbări pe parcursul timpului și ideea de ”al meu/ a mea” poate prinde dimensiuni ce să depășească limitele reciproc acceptate.

Imaginea se schimbă ușor. Persoana iubită devine o parte din noi, o parte la care nu putem și nu vrem să renunțăm sub nici o formă. Nu încape loc de îndoială că ea/el a devenit ceva de care nu ne putem lipsi. Suntem convinși că avem tot dreptul la atenția, prezența și dragostea ei/lui și nimic și nimeni nu poate interveni în a perturba acest echilibru.

Ne simțim confortabili, siguri pe noi și privim lumea dintr-un loc ferit de interferențe. Pentru asta suntem dispuși să abandonăm tot ce ține de existența noastră în afară cuplului. Suntem dispuși să luptăm cu oricine încearcă să pătrundă în sfera noastră de confort și să apărăm sentimentul de siguranță pe care îl simțim lângă persoană iubită.

Ne trezim însă în fața pericolului. În fața momentului în care cel de lângă noi se simte izolat. Vrea libertate. Vrea să pășească în afară spațiului pe care noi l-am protejat atât de bine.

Care pot fi motivele pentru care ea/el ar vrea să părăsească un mediu atât de sigur și de confortabil ca acela pe care l-am creat pentru noi?

Simțim nevoia să luptăm. Să arătăm persoanei de lângă noi că greșește. Să îl/o aducem înapoi cu orice preț.

Încercam să îl rupem de lumea exterioară și să îi limităm contactul cu cei ce atentează la spațiul nostru, moment în care, de cele mai multe ori, celălalt ripostează. Se simte frustrat de dreptul său de a socializa și tinde să se izoleze…de noi.

Aici apar primele semne ale geloziei. Nu înțelegem de ce persoana pe care noi am protejat-o atât de tare, pe care o credeam parte din noi, alege să petreacă timp cu alte persoane. De ce irosește momente ce ar putea să le trăiască cu noi, în compania altora? De ce ne tratează cu răceală însă cu alții este vesel/ă, zâmbește, se simte bine?

Încetul cu încetul începem să îi încălcam dreptul la intimitate. Simțim că e nevoie să facem asta. Să fim precauți ca nu cumva, cineva sau ceva să îi distragă atenția de la relația noastră. Îi verificăm telefonul, e-mailul sau orice alt canal de socializare și căutăm indicii care să ne pună în gardă. Găsim într-un final o conversație, un detaliu ce ne pune pe gânduri.

Atunci începem să acționăm, să pândim, să cerem explicații, să fim agresivi. Începem o luptă nesfârșită cu noi înșine prin care să ne recuperăm ce e al nostru.

Aici intervine obsesia.

Nesfârșitele ore petrecute în scopul de a recupera senzația de confort și siguranță la care tindem, se transformă în factori de stres atât pentru noi cât și pentru partener. El se va simți sufocat și chiar dacă, pentru început va fi impresionat de dragostea pe care i-o purtăm, cu timpul va dori să scape din ceea ce pentru el/ea devine o greutate, o mică închisoare în care noi vrem să îl ținem închis/a.

Ne găsim într-o situație din care nu mai știm cum să ieșim. Sentimentele noastre devin mai puternice ca niciodată, însă, ale lui/ei pălesc și asta ne duce ”la culmea disperarii”. Căutăm ajutor, ne documentăm în cum ar trebui să procedăm să îl/o aducem înapoi dar omitem să vedem că problema se află la noi.

Libertatea individuală este și trebuie să reprezinte un stâlp al fiecărei relații.

Alegerea de a rămâne sau nu într-un cuplu trebuie să fie o alegere benevolă, fără constrângeri legate de frica de abandon, fără a ceda oricărui fel de șantaj emoțional, fără a fi ancorat în trecut, ea trebuie să izvorască din dorința de a-ți petrece timpul lângă o anumită persoană. Această alegere trebuie să genereze un sentiment de bine, de confort, de siguranță.

Orice situație care impune un sentiment de disconfort în ceea ce privește stabilitatea relației în care ne aflăm, trebuie privită în contextul modificării aspectelor ce dăunează, prin implicarea ambilor parteneri. Odată ce echilibrul de forțe este păstrat la aproximativ aceeași valoare, șansele ca disputele să fie rezolvate cresc semnificativ. Nu trebuie luat din calcul nici momentul în care unul dintre parteneri dorește să părăsească relația, decizie pe care trebuie să o respectăm deoarece fiecare dintre noi avem dreptul să alegem situația care considerăm că ne oferă cea mai bună opțiune.

Oricât de grea ar fi decizia de a renunța la luptă de a păstra ce credem că ni se cuvine, trebuie să găsim resursele necesare de a ne modifica comportamentele ce provoacă disconfort persoanei de lângă noi, cu comportamentele constructive ce au ca obiectiv rezolvarea problemelor de bază și creșterea/menținerea senzație de confort.