BY: Alexandra

Despre tine

Comments: No Comments

Viața postată pe zid (wall)- adicție, realitate și proiecție

o-SELFIE-facebook (1)

Totul a început dintr-o curiozitate: fie pentru că vroiam să căutăm persoane pe care nu le-am văzut de ceva vreme sau să ne lăudăm cu noile poze pe care le-am făcut în vacanța la Paris, fiecare dintre noi și-a făcut un cont “timid” pe o rețea de socializare.

Asta se întâmpla cu ani în urmă (pe care îi putem verifica la finalul profilului ), când inter-relaționarea se desfășura în alți parametrii. Când trebuia să întrebi oamenii recent întâlniți ce muzică ascultă, ce preferințe au în materie de cărți și filme, descopereai cu surprindere că aveți prieteni comuni. Serile în oraș rămâneau anonime și reușeai să te prezinți, fără ca persoana din față ta să aibă ocazia să te cunoască… în lipsă.

Nu dădeai importantă felului în care ploaia se așterne pe geamul tău, priveai zâmbind formele norilor, dar le uitai în următoarea secundă iar serile în oraș, cele mai plictisitoare mai ales, treceau greu și erai obligat să animezi atmosfera pentru a nu fi nevoit să te întorci acasă.

Cred cu sinceritate că traversăm cea mai puternică perioadă a inter-relaționării virtuale de până acum. Nu critic, nu judec și nici nu am păreri personale când vine vorba de cât de mult greșim sau nu, ne dezumanizăm sau cucerim noi terenuri de comunicare, depășim bariera mentală a creativității sau ne izolăm într-o superficialitate a expunerii unei personalități false, studiate, atent conturate.

Nu am nici o impresie pro sau contra, eu doar observ…

Studiez atent comportamente și frecvențe, variații și variabile, realitate, context, ansamblu. Îmi focalizez atenția spre a identifica motivul pentru care alegem să ne facem sau nu publică identitatea, să ne afișăm dorințele, ideile sau preferințele de orice tip.

Pe parcursul timpului am încercat să conturez acest fenomen social pentru a-i da un înțeles, o semnificație, i-am urmărit evoluția, m-am lăsat implicată în proces și am descoperit 3 elemente ce îl caracterizează care mi-au atras întotdeauna atenția:

Adicția:

Aceasta este declanșată de o trăire interioară ce ne conduce spre comportamente întreprinse cu o anumită frecvență, de care simțim că ne putem lipsi doar cu dificultate. În general, factorii declanșatori ai adicțiilor ne stimulează centrii stimulatori ai plăcerii, aduc senzații plăcute, ne fac să simțim.

Comportamentele adictive au o constanța în intensitate și în timp invers proporțională- cu cât intensitatea este mai mare, cu atât timpul acordat este mai redus ( datorită supra-solicitării) însă, odată început procesul de desensibilizare, în căutarea intensității acordăm mai mult timp comportamentului mai sus menționat.

Rețelele de socializare au prin definiție tendința de a fi un factor declanșator al comportamentelor adictive. Acestea mențin focusul pe centrii de interes generatori ai senzațiilor, concret, descoperim elemente ce ne atrag atenția, motiv pentru care le accesam mai mult sau mai puțin frecvent.

Realitatea:

În context social, limitele personalității ne permit să ne “mulăm” pe cerințele interlocutorului printr-un proces de ajustare absolut necesar interacțiunii. În sensul expunerii personale pe rețele de socializare, această auto-prezentare prinde conturul personalității cu care vrem să “vindem” imaginea proprie. E o linie fină între concordanță dintre ceea ce presupune afișarea imaginii prefabricate și cea a realității în fapt. Un profil de social media are scopul de a ne prezenta în variantă noastră cea mai bună, este locul unde selecționăm atent informațiile pe care vrem să le împărtășim. Imaginea personală este atent ajustată, pentru că presupune o anticipare a faptului că va fi analizată de interlocutori. Ea devine un barometru în stabilirea noilor relații sau a conectării cu persoanele ce manifestă un tip de interes asupra noastră.

Proiecția:

Termenul de proiecție are originea în psihanaliză, mai precis prima lui utilizare aparține lui S. Freud în lucrarea “Psihonevrozele de apărare” și este asociat unor tulburări psihopatologice, motiv pentru care voi susține utilizarea lui în acest articol doar cu scopul de a emfază (a exagera, a sublinia) fenomenul descris.

Acest termen are numeroase forme de utilizare, dar mă voi centra pe mecanismul ce descrie “operația prin care subiectul expulzează din sine și localizează în altul , persoană sau lucru, calități , sentimente , dorințe , chiar <…> pe care nu le cunoaște sau le refuză în sine însuși a€œ ( Laplanche J. , Pontalis J.B., 1994). Mai exact, atrag atenția asupra faptului că, accesul la profilul altei persoane poate avea un rezultat ușor distructiv, prin care, neavând șansa de a evalua concret persoana în cauza, putem proiecta asupra ei calități ori defecte ce pot să nu îi aparțină. Îl putem clasa în grupuri despre care avem un istoric de experiențe negative sau îl putem apropia artificial de o imagine ce răspunde cerințelor noastre având ca punct de plecare preferințele comune împărtășite.

Privite în context general, beneficiile și dezavantajele accesării rețelelor de socializare nu pot fi evaluate negativ decât în momentul în care devin problematice.

junkie1

Adicția ce ține de frecvența accesării devine o problemă când interferează cu desfășurarea optimă a activităților zilnice, poate provocă un dezechilibru, motiv pentru care trebuie imperativ corectată în momentul sesizării fenomenului.

Disimularea realității poate duce la un fenomen de depersonalizare din cauza căruia, aspectele ce privesc identitatea personală au de suferit. Poate genera conflicte interioare și dificultăți de inter-relaționare ce au un impact negativ asupra dezvoltării personale.

Fenomenul de proiecție dus la limita superioară, tinde a aduce în discuție focusul obsesiv. Poate produce hărțuire, încălcarea intimității sau situații conflictuale fără fundament real ori pur și simplu ne poate aduce în poziția de a face alegeri fără a avea toate elementele la dispoziție.

Importanța ajustării comportamentului legat de accesul la rețelele sociale trebuie evaluată în măsura în care acesta poate “scăpa de sub control” însă, până la acel moment putem aprecia acest tip de interacțiune că fiind o altă dimensiune a contextului social, perfect adaptată vremurilor pe care le trăim.

BY: Alexandra

Despre tine

Comments: No Comments

Viața ca un joc de poker…ce înseamnă să pierzi?

poker-rockets-600x400

  Tremuri. Un nod în gât pune stăpânire pe capacitatea ta de a respira. Continui să tremuri și fără să vrei, simți că genunchii se înmoaie și privirea rămâne fascinată într-un punct gol pe care nu-l scapi din ochi.

          Nu e cea mai bună mână. Nu e nici măcar cel mai favorabil context. Ai pierdut. Ai mizat tot și ai pierdut fără să știi măcar când a început jocul. Trebuie să continui. Așa, fără nimic de oferit, fără să poți miza nimic în schimb, trebuie să reintrii în joc. Atunci începi să simți. Ți se încălzește pieptul și îți spui: “De ce merit asta? De ce mi se întâmplă tocmai mie?”

          Încet, încet simți cum înmărmurești. “Nu e real! ” încerci să te convingi că nu s-a întâmplat. Simți că nu ai putea face față, pentru că nu e vina ta. Când totul începe să prindă contur îți spui : ” NU mai pot! ” Te cuprinde un sentiment de furie, o furie clară a nedreptății. Ai vrea să pleci, să lași masa goală, să te izolezi, să fi lăsat în pace.

         Dar nu, ori de câte ori închizi ochii simți acea senzație de lipsă, de gol, de abandon ce începe să îți strângă pieptul și te doare. Te doare să știi că ai pierdut când nici măcar nu știai că ai început să joci.

        Dar accepți. De aici nu mai e cale de întoarcere. Îndrepți privirea spre pământ și te supui sorții.

under-my-umbrella

Fiecare dintre noi a simțit ce înseamnă să pierzi. Fie că vorbim de pierderea unei persoane dragi, a unui aspect ce ne definea ca persoană, a sănătății fizice, a unui obiect important, chiar și a unei șanse, senzația cu care rămânem este una greu de suportat. E marcată de șoc, de negare, furie/ frustrare, tristețe și în cele din urmă acceptare.

Nu sunt puține momentele în care, unul dintre sentimentele despre care vorbeam mai devreme pare a avea un impact dezastruos asupra noastră. Ne apasă și oricât de tare ne-am dori să “scăpam de el”, ne urmărește și ne blochează într-un punct, într-o stare din care nu putem ieși.

E ca și cum ai rămâne fără speranță. Timpul se oprește în loc și fiecare trăire are limite bine definite ce ne face să luăm parte la toată povestea ca personaj principal. Aprinde în noi dorința de a schimba rezultatul dar, de cele mai multe ori acest lucru nu mai este posibil.

Perioada de doliu este cel mai bun exemplu. Ea surprinde în deplinătate sentimentul de pierdere. Intensitatea cu care simțim efectul pe care îl are dispariția unei persoane din viața noastră, este direct proporțională cu nivelul de atașament resimțit față de acea persoană. Oricât am încerca să anticipăm momentul respectiv, el ne va surprinde și va genera stări negative la care va trebui să facem față:

Șocul evenimentului în sine are rolul de a ne pregăti. În condiții normale, acesta are o durată de la câteva ore până la 2-3 zile și este marcat de o amorțeala, o senzație de depersonalizare, aproape putem spune că suntem “rupți de realitate”.

Negarea vine cu scopul de a ne proteja, de a ne scoate din șoc fără traume marcante și de a ne ține departe de durere. Experimentăm senzații confuze și nu ne vine să credem că acest eveniment începe să își facă loc în viața noastră.

Treptat, durerea începe să se instaleze. Încercăm să luptăm împotrivă ei energic, ne enervează și îi răspundem prin furie. Ne încearcă un sentiment de slăbiciune legat de faptul că, nu putem interveni sub nici o formă în a schimba ceea ce tocmai s-a întâmplat.

În cele din urmă obosim. Realizăm că nu putem schimba nimic, lăsăm durerea să se instaleze și începem să simțim lipsa. Ne cuprinde tristețea– un bun indicator că suntem pregătiți să facem față consecințelor și să le acceptăm.

Ne adaptăm la a trăi cu pierderea suferită. Pe zi ce trece durerea scade în intensitate și o reîntâlnim doar în momentele în care un stimul ne aduce aminte de pierderea suferită.

Procesul de a face față unei pierderi de orice tip este unic pentru fiecare dintre noi. Unele stadii pot lipsi sau se pot desfășura în altă ordine, dar cel mai important aspect este succesiunea înspre acceptare. Momentul în care ne simțim blocați într-unul dintre stadiile anterioare acomodării sau acceptării, impune apelarea la toate resursele de care dispunem pentru a-l depăși.

Un bun exemplu al unui astfel de blocaj este tulburarea de stres post-traumatic.

Aceasta poate apărea în urma unui eveniment marcant și este caracterizată de următoarele simptome: amorțeală, reprezentări mentale repetitive ale evenimentului traumatic, iritabilitate, incapacitatea de a percepe evenimentul, dificultăți de concentrare, capacitate scăzută sau absență în manifestarea trăirilor, evitarea contactului cu alte persoane etc. Diagnosticul de tulburare de stres post-traumatic se aplică în cazul în care, aceste simptome au o manifestare ce depășește perioada de o luna.

În astfel de cazuri trebuie să intervenim. Să prevenim și să ne identificăm nouă sau persoanelor apropiate ce trec printr-un astfel de eveniment, nevoia de ajutor. Să încercăm să susținem acest proces pe deplin. Este responsabilitatea noastră de a ne asigura că suntem conștienți de perioada dificilă pe care o trăim și ține de noi să ne refacem prin autodeterminare și conștientizare, având ca scop clar restabilirea echilibrului esențial unei bune sănătăți fizice și mentale.