Tremuri. Un nod în gât pune stăpânire pe capacitatea ta de a respira. Continui să tremuri și fără să vrei, simți că genunchii se înmoaie și privirea rămâne fascinată într-un punct gol pe care nu-l scapi din ochi.
Nu e cea mai bună mână. Nu e nici măcar cel mai favorabil context. Ai pierdut. Ai mizat tot și ai pierdut fără să știi măcar când a început jocul. Trebuie să continui. Așa, fără nimic de oferit, fără să poți miza nimic în schimb, trebuie să reintrii în joc. Atunci începi să simți. Ți se încălzește pieptul și îți spui: “De ce merit asta? De ce mi se întâmplă tocmai mie?”
Încet, încet simți cum înmărmurești. “Nu e real! ” încerci să te convingi că nu s-a întâmplat. Simți că nu ai putea face față, pentru că nu e vina ta. Când totul începe să prindă contur îți spui : ” NU mai pot! ” Te cuprinde un sentiment de furie, o furie clară a nedreptății. Ai vrea să pleci, să lași masa goală, să te izolezi, să fi lăsat în pace.
Dar nu, ori de câte ori închizi ochii simți acea senzație de lipsă, de gol, de abandon ce începe să îți strângă pieptul și te doare. Te doare să știi că ai pierdut când nici măcar nu știai că ai început să joci.
Dar accepți. De aici nu mai e cale de întoarcere. Îndrepți privirea spre pământ și te supui sorții.
Fiecare dintre noi a simțit ce înseamnă să pierzi. Fie că vorbim de pierderea unei persoane dragi, a unui aspect ce ne definea ca persoană, a sănătății fizice, a unui obiect important, chiar și a unei șanse, senzația cu care rămânem este una greu de suportat. E marcată de șoc, de negare, furie/ frustrare, tristețe și în cele din urmă acceptare.
Nu sunt puține momentele în care, unul dintre sentimentele despre care vorbeam mai devreme pare a avea un impact dezastruos asupra noastră. Ne apasă și oricât de tare ne-am dori să “scăpam de el”, ne urmărește și ne blochează într-un punct, într-o stare din care nu putem ieși.
E ca și cum ai rămâne fără speranță. Timpul se oprește în loc și fiecare trăire are limite bine definite ce ne face să luăm parte la toată povestea ca personaj principal. Aprinde în noi dorința de a schimba rezultatul dar, de cele mai multe ori acest lucru nu mai este posibil.
Perioada de doliu este cel mai bun exemplu. Ea surprinde în deplinătate sentimentul de pierdere. Intensitatea cu care simțim efectul pe care îl are dispariția unei persoane din viața noastră, este direct proporțională cu nivelul de atașament resimțit față de acea persoană. Oricât am încerca să anticipăm momentul respectiv, el ne va surprinde și va genera stări negative la care va trebui să facem față:
Șocul evenimentului în sine are rolul de a ne pregăti. În condiții normale, acesta are o durată de la câteva ore până la 2-3 zile și este marcat de o amorțeala, o senzație de depersonalizare, aproape putem spune că suntem “rupți de realitate”.
Negarea vine cu scopul de a ne proteja, de a ne scoate din șoc fără traume marcante și de a ne ține departe de durere. Experimentăm senzații confuze și nu ne vine să credem că acest eveniment începe să își facă loc în viața noastră.
Treptat, durerea începe să se instaleze. Încercăm să luptăm împotrivă ei energic, ne enervează și îi răspundem prin furie. Ne încearcă un sentiment de slăbiciune legat de faptul că, nu putem interveni sub nici o formă în a schimba ceea ce tocmai s-a întâmplat.
În cele din urmă obosim. Realizăm că nu putem schimba nimic, lăsăm durerea să se instaleze și începem să simțim lipsa. Ne cuprinde tristețea– un bun indicator că suntem pregătiți să facem față consecințelor și să le acceptăm.
Ne adaptăm la a trăi cu pierderea suferită. Pe zi ce trece durerea scade în intensitate și o reîntâlnim doar în momentele în care un stimul ne aduce aminte de pierderea suferită.
Procesul de a face față unei pierderi de orice tip este unic pentru fiecare dintre noi. Unele stadii pot lipsi sau se pot desfășura în altă ordine, dar cel mai important aspect este succesiunea înspre acceptare. Momentul în care ne simțim blocați într-unul dintre stadiile anterioare acomodării sau acceptării, impune apelarea la toate resursele de care dispunem pentru a-l depăși.
Un bun exemplu al unui astfel de blocaj este tulburarea de stres post-traumatic.
Aceasta poate apărea în urma unui eveniment marcant și este caracterizată de următoarele simptome: amorțeală, reprezentări mentale repetitive ale evenimentului traumatic, iritabilitate, incapacitatea de a percepe evenimentul, dificultăți de concentrare, capacitate scăzută sau absență în manifestarea trăirilor, evitarea contactului cu alte persoane etc. Diagnosticul de tulburare de stres post-traumatic se aplică în cazul în care, aceste simptome au o manifestare ce depășește perioada de o luna.
În astfel de cazuri trebuie să intervenim. Să prevenim și să ne identificăm nouă sau persoanelor apropiate ce trec printr-un astfel de eveniment, nevoia de ajutor. Să încercăm să susținem acest proces pe deplin. Este responsabilitatea noastră de a ne asigura că suntem conștienți de perioada dificilă pe care o trăim și ține de noi să ne refacem prin autodeterminare și conștientizare, având ca scop clar restabilirea echilibrului esențial unei bune sănătăți fizice și mentale.